Realitatea este viziunea noastră mentală asupra unor aspecte ale manifestării ce sunt interpretate în concordanţă cu structura noastră mentală. Oricât de aproape de adevăr ar fi aceste realităţi, niciodată nu vor fi adevărul, întrucât ele sunt distorsionate tocmai prin actul mental. Funcţia mentalului este de a crea noi realităţi pentru propriile noastre persoane. Chiar dacă în urma procesul mental se ajunge la adevăruri acceptabile pentru individul ce efectuează procesul gândirii, adevărul rămâne întotdeauna ascuns. Procesul mental nu este unul controlat, astfel încât mintea crează noi corelaţii între idei până în momentul în care va descoperi o combinaţie verosimilă satisfăcătoare. Mecanismul prin care mintea este în continuă căutare, efectuând corelaţii noi pe baza informaţiilor asimilate este ego-ul. Una din caracteristicile ego-ului este dorinţa de asimilaţie continuă.
Adevărul există pretutindeni, dincolo de mecanismele mentale, fiind manifestarea în forma cea mai pură a conştiinţei divine. Adevărul există pretutindeni, dar nu poate fi cuprins de minte. Porţiuni minuscule ale adevărului sunt recepţionate de organele de simţ, însă în momentul în care mintea intră în acţiune, devenind “observatorul conştient”, adevărul detectat se distorsionează devenind realitate. Astfel porţiunea de adevăr devine realitate personală iar mai apoi colectivă.
Percepţia adevărului este practic imposibilă prin metode mentale. Odată ce mecanismul egotic intră în acţiune, adevărul este dezorganizat în realităţi personale, în versiuni incomplete, neverosimile ale adevărului. Când un fenomen, lucru, persoană, concept, etc este atins de mecanismele mentalului, altfel spus ale gândirii raţionale, atunci, acestea se distorsionează, creind o realitate nouă în mintea individului antrenat în această acţiune. Fiecare realitate nou creată este un produs al unei minţi individuale sau reprezintă media tuturor reprezentărilor mentale ale colectivităţii.
Adevărul este o stare, o experienţă, nicidecum răspunsul la o întrebare. Adevărul poate fi experimentat doar prin eliminarea procesului mental. Percepţia unei mici porţiuni ale adevărului este posibilă mulţumită organelor de simţ ce oferă diferite fragmente ale adevărului. În momentul în care mentalul intervine, analizând şi corelând informaţiile provenite de la organele de simţ, adevărul este transformat în realitate, după propria noastră interpretare. Interpretarea, întotdeauna reală, dar nu adevărată este şi ea un produs al interpretărilor suprapuse, al cunoaşterii logice.
Perceperea adevărului nu este un mecanism cognitiv mental, ci o recepţionare nonmentală a informaţiilor existente. Odată cu procesarea informaţiilor manifestării, adevărul dispare, creindu-se o realitate.
Perceperea adevărului nu poate fi cunoscută ca informaţie ci poate fi doar experimentată. Pentru aceasta, mecanismul interpretativ, egotic al minţii trebuie oprit. Starea este cunoscută ca meditaţie. Ea reprezintă o stare în care gândurile nu mai circulă, nu mai apar idei noi, nu mai există corelaţii şi nici un fel de flux informaţional. Mintea liberă de orice idee sau proces cognitiv, reprezintă modalitatea de percepere a adevărului. Golirea minţii nu reprezintă un mijloc ci este însăşi un ţel. Odată atinsă starea de meditaţie, mintea logică nu doar se odihneşte ci se reorganizează, eliminând falsităţile neconstructive uneori adânc înrădăcinate în personalitatea oamenilor. Totodată, controlul asupra mecanismului logic devine mai puternic, iar cu exerciţiul, ego-ul este domolit. Practica meditaţiei reprezintă pe lângă o practică spirituală profundă şi o modalitate puternică de rezolvare a conflictelor interioare, eliminare a stresului, îmbunătăţire a proceselor cognitive şi logice, percepere mai clară a adevărului, purificare a discernământului, îmbunătăţirea voinţei.
Adevărul există pretutindeni, dincolo de mecanismele mentale, fiind manifestarea în forma cea mai pură a conştiinţei divine. Adevărul există pretutindeni, dar nu poate fi cuprins de minte. Porţiuni minuscule ale adevărului sunt recepţionate de organele de simţ, însă în momentul în care mintea intră în acţiune, devenind “observatorul conştient”, adevărul detectat se distorsionează devenind realitate. Astfel porţiunea de adevăr devine realitate personală iar mai apoi colectivă.
Percepţia adevărului este practic imposibilă prin metode mentale. Odată ce mecanismul egotic intră în acţiune, adevărul este dezorganizat în realităţi personale, în versiuni incomplete, neverosimile ale adevărului. Când un fenomen, lucru, persoană, concept, etc este atins de mecanismele mentalului, altfel spus ale gândirii raţionale, atunci, acestea se distorsionează, creind o realitate nouă în mintea individului antrenat în această acţiune. Fiecare realitate nou creată este un produs al unei minţi individuale sau reprezintă media tuturor reprezentărilor mentale ale colectivităţii.
Adevărul este o stare, o experienţă, nicidecum răspunsul la o întrebare. Adevărul poate fi experimentat doar prin eliminarea procesului mental. Percepţia unei mici porţiuni ale adevărului este posibilă mulţumită organelor de simţ ce oferă diferite fragmente ale adevărului. În momentul în care mentalul intervine, analizând şi corelând informaţiile provenite de la organele de simţ, adevărul este transformat în realitate, după propria noastră interpretare. Interpretarea, întotdeauna reală, dar nu adevărată este şi ea un produs al interpretărilor suprapuse, al cunoaşterii logice.
Perceperea adevărului nu este un mecanism cognitiv mental, ci o recepţionare nonmentală a informaţiilor existente. Odată cu procesarea informaţiilor manifestării, adevărul dispare, creindu-se o realitate.
Perceperea adevărului nu poate fi cunoscută ca informaţie ci poate fi doar experimentată. Pentru aceasta, mecanismul interpretativ, egotic al minţii trebuie oprit. Starea este cunoscută ca meditaţie. Ea reprezintă o stare în care gândurile nu mai circulă, nu mai apar idei noi, nu mai există corelaţii şi nici un fel de flux informaţional. Mintea liberă de orice idee sau proces cognitiv, reprezintă modalitatea de percepere a adevărului. Golirea minţii nu reprezintă un mijloc ci este însăşi un ţel. Odată atinsă starea de meditaţie, mintea logică nu doar se odihneşte ci se reorganizează, eliminând falsităţile neconstructive uneori adânc înrădăcinate în personalitatea oamenilor. Totodată, controlul asupra mecanismului logic devine mai puternic, iar cu exerciţiul, ego-ul este domolit. Practica meditaţiei reprezintă pe lângă o practică spirituală profundă şi o modalitate puternică de rezolvare a conflictelor interioare, eliminare a stresului, îmbunătăţire a proceselor cognitive şi logice, percepere mai clară a adevărului, purificare a discernământului, îmbunătăţirea voinţei.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu